Opera lui Arnold

Opera lui Arnold, Publicat în Muscle & Fitness Nr. 1/ 2015/ Ediția Română
de Sean Hyson

Cel mai faimos fizic din istorie a avut multe forme şi dimensiuni. Să vedem cum şi-a transformat Arnold corpul, pe drumul de la culturist la vedetă de cinema şi guvernator – şi înapoi.

A încerca să determini care a fost cea mai bună formă fizică a lui Arnold e ca şi cum ai încerca să afli care replică din filme e cea mai bună. Fizicul său a trecut prin atâtea schimbări de-a lungul anilor, fiecare grozavă în felul ei, astfel încât discuţia referitoare la diversele stadii de dezvoltare seamănă cu proverbiala dezbatere mere versus portocale. Dar cei mai mulţi specialişti în domeniu sunt de acord că forma maximă a lui Arnold – pe scenă, cel puţin – a fost cea de la concursul Mr. Olympia din 1974, cu un an înainte de ediţia filmată pentru documentarul Pumping Iron (de regulă, fanii „de ocazie” au tendinţa să presupună că forma lui Arnold din acest film a fost cea mai bună). La cea de-a 40-a aniversare a acestui concurs, vom arunca o privire retrospectivă la schimbările suferite de fizicul lui Arnold de-a lungul uimitoarei sale cariere, pentru concursuri, filme, şi în funcţie de necesităţile impuse de o viaţă cât se poate de publică.

’74, Şi mult după aceea

Pe 12 octombrie 1974, Arnold a urcat încrezător pe scena de la Felt Forum din New York, pentru a-l întâlni pe Lou Ferrigno. Deşi cel care avea să-l întruchipeze pe Hulk era cu patru ani mai tânăr şi cu aproape 10 kilograme mai greu, zâmbetul lui Arnold devenea din ce în ce mai larg pe măsură ce poza. La 109 kilograme, dar cu o talie ce măsura doar 86 de centimetri, Arnold îşi adusese corpul în cea mai bună formă posibilă pe scena de la Olympia – şi era perfect conştient de asta. Hotărâse cu luni în urmă să renunţe la culturismul competiţional după acea noapte, şi vroia să-şi sublinieze dominanţa absolută în acest sport prin etalarea unei forme perfecte, demnă de cel mai bun culturist care a trăit vreodată. Amestecul său de masă, simetrie şi definire erau chiar întruchiparea perfecţiunii. Braţele sale erau masive, cu bicepşii deja legendari cu vârfuri enorme. Nici chiar giganticul Ferrigno nu putea să-l depăşească la acest capitol. În acelaşi timp, Arnold nu sacrificase nimic din definiţia pe care o arătase pe scenă cu un an înainte. Când îşi încorda pectoralii, striațiile îi străbăteau din toate direcţiile, de parcă ar fi fost sculptaţi chiar înaintea privitorilor. Coapsele şi abdominalii, deşi nu fuseseră niciodată punctele lui forte, etalau o definire clară şi o formă deosebită. Nu avea puncte slabe. Era cel mai bun culturist din lume.

O fundaţie puternică

Arnold a început antrenamentele la vârsta de 15 ani. Deşi s-a concentrat întotdeauna asupra culturismului, vroia ca muşchii lui să nu fie doar estetici, ci să dea şi impresia de forţă. Antrenamentele grele de haltere au fost parte integrantă din programul lui încă de la bun început. Înţelegând că trapezul şi erectorii spinali se dezvoltau cel mai bine cu mişcări ca smulsul şi aruncatul, Arnold executa serii deosebit de intense, de cinci, trei sau, uneori, chiar de o singură repetare. „Forţându-mi limitele”, scria el în cartea apărută în 1985, Noua Enciclopedie a Culturismului Modern, „am contrabalansat antrenamentele cu multe repetări şi greutăţi mai mici, majoritare în programul meu. După mai puţin de un an de antrenament, Arnold s-a prezentat la primul său concurs, o competiţie de haltere ţinută într-o berărie (!) şi organizată de Uniunea de Atletism din Graz, oraşul său natal. A ridicat 68 de kilograme. Mulţimea a început să-l încurajeze zgomotos, după cum mărturiseşte Arnold în autobiografia sa din 2012, Total Recall. „Aplauzele au avut un efect cum nu mi-aş fi imaginat niciodată”. Impulsionat de încurajările publicului, Arnold a ridicat 85 la următoarea încercare – „cu 17 kilograme mai mult decât încercasem vreodată. Am descoperit că performanţa mea era mult, mult mai bună în faţa spectatorilor”. După acest moment, Arnold a mai câştigat alte concursuri de forţă, inclusiv Campionatul Internaţional de Powerlifting şi concursul anual de ridicat pietre din München, la care a ridicat un bolovan de 254 de kilograme – fără nici un fel de încălzire. Spre sfârşitul anilor ’60, Arnold cântărea aproape 114 kilograme, putea să împingă 236 de kilograme din culcat, şi avea un fizic care, deşi lipsit de o definiţie perfectă, era fără îndoială herculean. Bineînţeles, faptul că Arnold a cochetat cu halterele l-a ajutat pe acesta să-l cunoască pe Franco Columbu, viitor Mr. Olympia, pe care l-a încurajat de altfel să încerce culturismul. După cum scrie Arnold în Enciclopedie, „Şi eu şi Franco am început ca halterofili, lucru care ne-a conferit acea densitate musculară care le lipsea culturiştilor care nu făcuseră antrenamente de forţă.”

Muşchi de film şi cap de politician

Pe când cariera cinematografică a lui Arnold lua avânt în ultima parte a anilor ’70, antrenamentele sale au început să fie adaptate exact tipului de fizic de care Arnold avea nevoie pe ecran. După cum a declarat revistei Men’s Fitness în 2012, „Când am filmat Stay Hungry, [regizorul]Bob Rafelson m-a pus să slăbesc aproape 15 kilograme. Deci două treimi din antrenamentele mele erau bazate pe exerciţii cardio, aerobice, şi numai o treime pe ridicat greutăţi.” La polul opus, când a jucat în Conan Barbarul, „vroiau să arăt ca un tip puternic, care şi-a sculptat corpul prin luptă şi muncă grea. Trebuia să fiu mare şi puternic, dar nu aşa de
definit, aşa că m-am antrenat mai mult cu greutăţi mari.”

În general, în primii ani de carieră cinematografică, Arnold s-a antrenat mai mult în sistem circuit, cu greutăţi relativ mici, câteodată executând şase exerciţii la rând fără pauză între ele. Ritmul alert îi păstra pulsul ridicat, permiţându-i să ardă mai multe calorii şi să-şi menţină definirea, pompându-şi în acelaşi timp eficient fiecare grupă musculară. I-a îngăduit de asemenea să-şi termine antrenamentele în mai puţin de o oră, ceea ce însemna că îi era mai uşor să-şi programeze călătoriile şi filmările. Arnold era renumit pentru că cerea să îi fie adusă o rulotă uriaşă pe platourile de filmare, unde să se poată antrena în pauzele dintre scene. Îşi invita de asemenea colegii de platou să se antreneze cu el, inclusiv fostul luptător (şi cel care avea să devină şi el guvernator) Jesse Ventura, pe platoul de filmare de la Predator, în jungla mexicană.

În 1997, Arnold a suferit o operaţie menită să îi repare o valvă de la inimă, şi doctorii l-au avertizat să reducă intensitatea antrenamentelor pe viitor. În 2003 a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală în urma unui accident survenit în timpul filmărilor la Terminator 3, şi acelaşi umăr i-a fost operat din nou în 2012. În calitate de guvernator al Californiei din 2003 până în 2011, Arnold s-a bazat mai mult pe exerciţii cardio, pentru a-şi menţine sănătatea inimii şi a arde grăsimea. Deşi vârsta şi accidentările au devenit noi piedici în calea antrenamentelor cu greutăţi antrenamentul lui din ultimii ani, Arnold este încă într-o formă incredibilă, cu o musculatură şocant de bine dezvoltată pentru un tip de 67 de ani, după cum demonstrează ultimele sale filme şi pozele făcute de paparazzi. Încă îşi mai efectuează multe dintre cascadorii, şi în fiecare zi este implicat într-o formă sau alta de activitate fizică. „Visul meu este să trăiesc veşnic”, ne-a spus. „Dar mă îndoiesc”. Şi a continuat cu un hohot de râs.
Antrenamentul lui Arnold


GHID SUPLIMENTE